Postul – adevărata hrană

Venirea Postului Mare e anticipată, de fiecare dată, de un amestec de emoţie şi bucurie. E presentimentul apropierii, din nou, a cerului de pământ. Renunţarea la mâncărurile grele şi, pe cât posibil, şi la grijile inutile şi la agitaţia informaţională sau cea produsă de divertisment înseamnă lepădarea unui balast de pe minte şi de pe trup şi înariparea sufletului. Simţi, cu mirare, că sumedenia de lucruri de care te-ai preocupat şi pentru care te-ai îngrijorat adesea nu-ţi este necesară, ba, din contră, nu a făcut decât să te împovăreze. Înţelegi – a câta oară – că în simplitate poţi găsi liniştea şi, împreună cu ea, o mare bucurie.


Dumnezeu nu rămâne dator. Ca şi tatăl fiului risipitor, îndată ce îţi aminteşti de El şi nu mai pofteşti la „roşcovele” lumii, aleargă către Tine, dăruindu-ţi pâinea dumnezeiască de care ai flămânzit. Postul, prin urmare, este nu renunţare la hrană, ci un alt fel de a te hrăni. A opta pentru post înseamnă, de fapt, să fii un gurmand desăvârşit, pentru că ştii să alegi mâncarea cea mai bună – harul dumnezeiesc. Dintr-odată înţelegi ce a vrut să spună Hristos când ne-a vorbit de ospăţul împărătesc. Ce poate fi mai de dorit decât a fi la masă cu Dumnezeu? Căci asta înseamnă postul. E lumină şi bucurie. E viaţă de sus.
Lipsit de plăceri, trupul descătuşează sufletul din strânsoarea energiilor tulburi, acesta primind mai uşor în „plămâni” aerul rugăciunii şi, înfometat, ţinut la carceră atâta vreme, se hrăneşte cu mult-dorita Pâine a Vieţii, înţelegând prin aceasta Trupul lui Hristos, dar şi energiile necreate ale Dumnezeirii, împărtăşite nouă prin toate sfintele taine. Limitând şi ordonând energiile materiale pe care le primim din hrană, devenim receptacul pentru energiile dumnezeieşti, care hrănesc înainte de toate sufletul.
Prin urmare, postul urmăreşte o eliberare din sclavia a tot ce am lăsat să ne paraziteze, secătuindu-ne de puterile duhovniceşti.
Înţelegând păcatul că alienare şi pervertire, vom fi de acord că înţelegem lumea în care trăim pe dos, cel puţin uneori. Întorcând încă o dată pe dos ceea ce este deja pe dos, am putea spune că, atunci când savurăm bunătăţi, noi suntem cei consumaţi, în sensul că plăcerea pe care o resimţim ne confiscă energiile duhovniceşti, abătându-le către nişte iluzii-plăceri – minciuni ale nimicului (căci nu ne oferă cu adevărat nimic) – confiscându-le şi secătuindu-le, totodată, de preocupările cele bune, generoase, jertfelnice.
Poate de aceea şi suntem mai bolnăvicioşi, mai neputincioşi şi avem tot mai mare nevoie de medicamente (alte purtătoare de energii, care încearcă să refacă, la nivel periferic, material, echilibrul pierdut), pentru că purtăm pe suflete aceste patimi ca nişte tumori.
Postul înseamnă, aşadar, terapie vindecătoare pentru suflet şi pentru trup. Înseamnă să-ţi umpli vinele cu sânge duhovnicesc, să primeşti viaţă din Viaţa cea adevărată.
În zilele noastre, când suntem ispitiţi nu numai prin ceea ce mâncăm, cu siguranţă nu e de ajuns postul de bucate. Într-o lume a exacerbării vizualului, mai mult ca altădată trebuie să postim cu privirea. Din cauză că prin această poartă a sufletului suntem foarte mult abătuţi – de la adevăr, de la lumină, de la menirea noastră cea bună – şi tulburaţi. Iar împreună cu vederea este şi auzul. Ambele trebuie să postească. Pentru că şi în acest caz nu ni se oferă decât nişte amăgiri, luându-ni-se, în schimb, pe nesimţite timpul, energiile, gândurile. Am putea bănui, chiar – şi nu întrutotul lipsit de temei – că dincolo de ecranul televizorului sau al tabloidului citit în metrou se află „dementorii” – acele fiinţe demonice care se hrănesc cu gândurile noastre. Gura, de asemenea, trebuie să vorbească cu măsură, numai cele cu folos, şi, desigur, să se roage.
Am putea învăţa, în felul acesta, din nou, să ne hrănim, să privim, să auzim, să vorbim. Dumnezeieşte.