Se întâmplă adesea ca, atunci când cineva mai mult sau mai puţin cunoscut ţie trece pragul acestei vieţi, să afli fie că a dus o viaţă de sfânt (părintele Petroniu Tănase), fie că în viaţă a făcut mult mai multe lucruri bune decât ai avut cunoştinţă (Rodion Galeriu). Şi asta te şi bucură, dar te şi întristează, pentru că nu le-ai cunoscut adevărata valoare. Au trecut prin viaţă cu discreţie.
Cu mirare aflăm, uneori, că în lumea în care trăim zi de zi, printre noi, nevăzuţi, nebăgaţi în seamă, se strecoară sfinţi. Poţi afla, de pildă, despre cineva, dintr-o relatare a unui martor, că, într-un anumit moment faţa şi mâinile i-au fost transfigurate de o lumină din altă lume (părintele Benedict Ghiuş).
În această lume în care diavolul îşi strigă isteric chemările, ai putea crede fie că vremurile cu sfinţi au apus demult, fie că sfinţenia e doar o vorbă frumoasă. Însă dintotdeauna un atribut esenţial al ei a fost discreţia. Pe sfinţi nu-i vede decât cine are ochi de văzut. Ei sunt şi trăiesc printre noi, fără zgomot, smeriţi, neştiuţi nici măcar de ei înşişi.
Însuşi Dumnezeu este discret. Nu strigă; şopteşte. Nu intră în viaţa ta; te cheamă să-L urmezi, dacă vrei. Nu deschide El uşa, ci stă şi bate. Însă cine vrea Îl poate uşor afla, dincolo de zgura şi de zgomotul lumii. Trebuie doar să asculţi, şi El îţi va vorbi. Mai întâi inimii, apoi înţelegerii.
În această stare, de ascultare, de receptivitate, se afla, cu siguranţă, Maria, atunci când Arhanghelul i-a vorbit. Trăia în sărăcie şi în smerenie, într-o căsuţă dintr-un sat neştiut de lume, în curăţie şi în rugăciune. Ochiul lăuntric îi era curat şi deschis. Fără îndoială că anii petrecuţi la templu o pregătiseră. Născută ea însăşi din părinţi a căror viaţă gravita în jurul lui Dumnezeu, rod al rugăciunilor lor îndelungate, îşi petrecuse întreaga viaţă de până atunci la templu, în intimitatea Domnului, la adăpost de tentaţiile deşarte ale lumii. Învăţase, cu siguranţă, să se roage ca nimeni alta. Respira, de bună seamă, aerul curat al Duhului Sfânt. Căci sfinţii, prin rugăciune şi viaţă curată se umplu de Duh Sfânt şi Îl simt lucrând în inimile lor. Dar ce minune a minunilor, ce taină, ce lucru străin de mintea omenească, să te umple Duhul Sfânt într-o asemenea măsură încât să zămislească în tine pe însuşi Dumnezeu! Ce va fi simţit Maica Domnului în inima ei, cât de mult va fi fost cuprinsă şi pătrunsă de Duhul Sfânt! Am simţit, poate, fiecare dintre noi, cândva, vreo uşoară adiere a Duhului. Însă ea a trăit pe pământ nedespărţită nici măcar o clipă de El. Aşa se explică adevărul nepăcătuirii ei: căci nu s-ar fi putut, având păcat, să fie într-o atât de mare măsură locuită de Duhul Sfânt, încât să-L zămislească pe Fiul lui Dumnezeu.
Să simţi că în inima ta se naşte Iisus…
Înţelesurile dumnezeieşti se revelează mai cu seamă simbolic. În felul acesta taina rămâne întreagă, neştirbită de cugetarea strict raţională, şi accesibilă, totodată, în grade diferite fiecăruia după curăţia – iar nu după ştiinţa – sa. De aceea, cred că am putea vedea în Maica Domnului un prototip al fiecăruia dintre noi. Am putea învăţa de la ea cum să trăim, ce am putea şi noi face, ca să Se sălăşluiască Domnul în noi, în inimile noastre. Aşa se explică, probabil, şi marea evlavie pe care monahii o au la Maica Domnului: pentru că ea este modelul celor care vor să-L primească pe Hristos. Cu adevărat, Domnul a venit atunci în lume, în istorie, prin ea. Arhanghelul Gavriil ne-a adus – ei şi nouă – vestea cea bună a coborârii în lume a Fiului lui Dumnezeu, care să ne scape de moarte (a sufletului, mai întâi, a trupului mai pe urmă). Însă această vestire a Arhanghelului poate că ni se adresează tuturor, începând cu Maica Domnului. Căci toţi trebuie să ne facem sălaşuri ale Duhului Sfânt, pentru a putea locui Hristos în noi.
Şi, chiar dacă pare greu de crezut că aceasta se mai poate întâmpla în zilele şi în lumea actuală, sunt printre noi oameni care ne-au arătat şi ne arată că se poate. Dacă un Părinte Galeriu a putut să împrăştie atâta lumină, trăind, ca şi noi, în mijlocul unui oraş zbuciumat şi murdar, nu de puţine ori cu manele date la maxim în vecini, şi, rugându-se, iubind, jertfindu-se, s-a făcut transparent harului dumnezeiesc, pe care şi noi l-am simţit iradiind din el, înseamnă că se poate. O chemare a îngerului este pentru fiecare dintre noi. De noi ţine să ne facem surzi sau să-i răspundem: Fie mie după cuvântul tău!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu