Când ajunge omul la vârsta iubirii, inima lui devine o sămânţă care abia aşteaptă să explodeze germinând, să-şi înfigă mugurii radiculari în pământul altei inimi şi apoi să-şi ramifice rădăcina, sorbind cu nesaţ seva – viaţa celuilalt, lăsându-se, la rându-i, străpunsă, pătrunsă de filamentele mai mult sau mai puţin lacome ale celuilalt.
Fiecare inimă caută, adulmecă, intuieşte solul care i se potriveşte, ca să se poată ancora cât mai adânc, să o poată hrăni cât mai bine.
Uneori, dincolo de o fertilitate aparentă, găseşte un sol pietros, sterp sau uscat, din care dragostea nu se poate hrăni, şi se veştejeşte încetul cu încetul.
Alteori găseşte pământ bun, dar fie cealaltă inimă-sămânţă e prea mică, fie e dintr-un soi cu o creştere mai lentă, fie ea însăşi, avidă de iubire din cauza prea îndelungatei aşteptări, se înfige în pământul celeilalte cu atâta putere, încât, crescând şi ramificându-se rapid, nu mai lasă niciun loc neatins, neinvadat în celălalt, îl secătuieşte, îl asfixiază rapid, fără să-i lase timp să crească, să-şi întindă şi el rădăcinile, să se hrănească.
Dar atunci când cele două inimi s-au ales bine – din darul lui Dumnezeu şi din ascultarea lor, care e intuiţia – fiecare va găsi suficientă hrană în celălalt şi vor creşte ca doi copaci cu rădăcinile împletite, hrănindu-se fiecare din miezul de viaţă al celuilalt, sau fiecare hrănindu-l, iubindu-l pe celălalt, trăind prin el, trăind tot mai mult viaţa celuilalt şi tot mai puţin pe a sa proprie.
Şi sămânţa aceasta de iubire are un germene de duh şi un miez de carne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu