Crucea ca eliberare

Simbol al suferinţei  asumate de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, Crucea transfigurează lumea, o învie, unind-o din nou cu Dumnezeu. Natural, orice fiinţă vie se fereşte, fuge de durere, care e o vestire a morţii; însă, mai devreme sau mai târziu moartea tot va veni, implacabilă, ca efect al neascultării omului de Dumnezeul cel Viu.

Suferinţa este tot atât de inevitabilă ca şi moartea. A fugi de ea nu e decât o amânare. Singurul mod de-a o învinge este asumarea ei drept cruce pusă peste lume, spre mântuirea ei.

Dacă „trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva trupului”, crucea ca suferinţă a trupului, chiar şi a  sufletului în ce are el trupesc, e un ajutor indispensabil dat duhului, fără de care omul nu se poate îndumnezei. Cei care au înţeles aceasta au răbdat dumnezeieşte suferinţele, ba chiar le-au căutat şi le-au iubit, ştiind cât folos au din partea lor.

Suferinţa, însă, e piatra de încercare a fiecăruia dintre noi, e alegerea grâului de neghină, lămurirea aurului de zgură. Aceasta întrucât cel ce alege să fugă de durere fuge de Hristos care S-a unit cu ea. Iar cel care primeşte smerit durerea, pe Hristos Îl întâlneşte, pe Cel care S-a identificat cu tot săracul, bolnavul, îndureratul…

Neputând-o suporta, unii se pierd, blestemându-L pe Dumnezeu, pe care Îl socotesc vinovat de toate aceste dureri, neînţelegând că izvorul durerii este însăşi neascultarea, despărţirea de Dumnezeu, a cărei responsabilitate o împărtăşim cu Adam. Ne contrariază la maxim faptul că Dumnezeu – care nu poate fi decât bun şi milostiv – nu intervine şi, printr-un act magic (adică fără participarea noastră) nu suprimă durerea, suferinţele – cumplite uneori –, moartea. 

Dacă, însă, ar proceda astfel, ar anula libertatea noastră – lucru pe care ar fi putut să-l facă înainte de cădere; iar fără acest atribut dumnezeiesc n-am mai avea nici responsabilitate – n-am mai purta chipul lui Dumnezeu.

Crucea este, prin urmare, un dar al lui Dumnezeu – prin Fiul Său – pentru noi, un dar mântuitor, e singura care poate să refacă legătura cu Dumnezeu, ruptă de neascultarea lui Adam.